Sketch n Draw

This is a drawing I made on my phone with an app called Sketch n Draw and, since it got so much attention on my Facebook, I figured ok, why not upload it on my blog as well; it's been some time since I last posted anything like this anyway.


The framing is a bit off, I know, but people don't seem to notice that. So..yay! :)

Stepping out of the comfort zone - level over 9000

I don’t know exactly how eating pickles and watching It’s always sunny in Philadelphia – The gang hits the road – more specifically - brought me back to the summer of 2008, but it did.  

I remember I was walking barefoot around town together with a bunch of other crazy people and we were all cheerful and effervescent, with our excessively rosy cheeks and burnt, dirty feet. There was something in the air that night and everyone felt it.

Sounds cheesy I know, but we all managed to do something memorable that day and for me it was an experience that opened up my eyes in ways I will never forget. I still remember those words “I can, I want, I do”. You know what it’s like when you have in front of you almost 3 meters of fiery burning coal you’re supposed to walk barefoot on? Hey don't look at me like that :)) maaybe some of you do :))..but trust me when I'm telling you that it sure as hell isn’t easy to think of it as an ice skating surface when flickering bits of carbon are casually stroking your naked ankles. Ya’ll know what I mean? Your mind thinks one thing but your body tells you a totally different story. 

So I wrote down on a piece of paper every little thing that I didn’t like about myself and threw it away in the fire to get rid of it forever and then, with everyone around me yelling “ice, ice, ice!”, I walked bravely into the burning bunch of coal. And I came out of it in one piece, without feeling any pain or burn or bruise and I felt I could rule the world, because if I can think it, I can do it. And so I did. And I kind of feel proud about myself looking back, because I DO look back every once in a while, when things aren’t exactly going the way I imagined everything in my head and I repeat: I can, I want, I do. Easy. Sort of. 

And here’s something to feast your eyes on:

Der Kaffee. I make the best one in the world

My coffee is the best:

- After minutes lurking around my fridge in search for sweets and finding out my stash is completely empty (earth-shaking! I know you’ll agree)

     
      - When I’m feeling too lazy to drag my ass out of the house and buy some (see point 1)

      - When I’m out of movie snacks

    - In the morning, when I don’t feel like going to work just yet and I need an excuse to stay in for a couple of minutes more (I am a horrible employee, I know; no I'm not, just kidding)

        -  When I watch “It’s always sunny in Philadelphia”, because it makes me just as loud and frantic as Charlie and Mac and it’s easier to relate

     
     - In a huge mug with a reindeer on it (bought it in Karlsruhe, survived the plane trip, survived my cat – this mug is a hero; and a hero deserves coffee)

     
     - because I always get it for free from my dad (he buys me coffee every time we see eachother - it's still a mystery for me though why he does that)

     - because it can substitute anything, even a heater or a good night sleep :)) - oh you devious little thing

  

  The End

What happened? - Life

"What once was her whole world, suddenly seemed small. Nothing had changed, only her."

It's a gloomy, hopeless winter morning and noisy cars are hurrying down the street disturbing my sleep. The street lights are slowly penetrating my window curtains, making everything even more irritating. I'm laying in my bed, facing my laptop and trying to get rid of all my anxiety and frustrations. Throwing them out there, for others to see and judge and take them away from me. I'm not afraid of people judging, I'm only afraid of tomorrow. You dull, lifeless tomorrow..

And then there's you, of course. You, again and again. Can I get rid of you too if I put you here? Can others rob you away like they do with my affliction and discomposure? Judge you, scold you, tear you apart until there's nothing left? If I name you, will you finally be gone? Co-ra-zon.

Off to sleep I go, through sirens and lights. I'll fabricate a new you in my dreams, a new me and there their paths will never cross. Simple, remember? Just like you always wanted.

To be continued..

Diamonds and rust

I am leaving you behind today. Resent. I lose my bitterness and far-fetched bravery and I am accepting things as they are. I am openly embracing my routine. Right now. To the point where all the pressure dissolves, making room for bigger things. For better things.

Reconciliation. I welcome you in. 

I am fearless without strain. I am bold without conceit. I am everything good in me.. Are you?

This post is about myself. And everyone else.

I sometimes stop to think. And everything else stops as I do giving me enough time to go from daydreaming to speculating and eventually sweating over things of the past and over situations or opportunities that will never again occur. Should I feel regretful and weep? No. I am heavyhearted as it is anyway. Had I done things differently would I have known inner peace today? Would I have changed the outcome? I ask myself. Maybe. Maybe I would’ve been accomplished now. Maybe my search would’ve been over by now. Too soon I think. It would’ve been too soon..

Truth is, I like that I haven’t found what I am looking for. Whatever that might be. I like this little drama cornering me from every angle of my world these days. I enjoy this feeling of restlessness that keeps me awake every night. Who am I kidding, I like to see myself agonizing and posing as a victim and a martyr. It’s the fundamental condition of an artist they say. Anguish, I mean. But it goes just as good for anyone else I guess. There is no better incentive than difficulty and depression. No better claim to greatness than having your expectations deceived. It’s not comfort that will get you there, it’s the struggle and the sweat that push your limits. And I am ready for it now.  

 Mine scare the sh*t out of me:

 

100 Portraits - The Sequel

După două venti sized coffees, un cappuccino, lots of sugar şi 3 pagini tocite la istoria artei (din cele 150 pe care le am de pregătit pentru mâine), m-am gândit, aşa uber invigorated şi fresh cum sunt, că, dacă tot am mai bine de jumate de zi să dau gata restu` de pagini pt parţial (şi să termin designul pentru nişte chestiuni cu deadline TOMORROW->myes, şi eu mă întreb acelaşi lucru: what was I thinking?!), aş putea (că doar şi-aşa am amânat atât) să arunc un ochi peste portreţele, să fac o mică selecţie şi sa urc pe blog câteva. :)) (despre restul vă povestesc altă dată).

Aaaand without further ado, here they are:

The girl who silenced the world for 5 minutes

Un discurs ţinut acum aproape 20 de ani.
E descurajant, totuşi, să ştii ca după atâta timp lucrurile cam tot la fel au rămas.

Tall painting

Uau! pentru clip, pentru proces; lucrarea în sine mă lasă rece.

Google Art Project

E unul dintre cele mai faine servicii lansate de Google pentru că permite iubitorilor de artă să pătrundă în unele dintre cele mai renumite muzee ale lumii şi să descopere peste 1000 de lucrări care pot fi analizate ÎN DETALIU.
Cei care nu au posibilitatea sau care nu au reuşit încă să viziteze muzeele (17 la număr, deocamdată), pot face un tur virtual aici: www.googleartproject.com/.

MOMA? Yes, please! :D

Un desen mai vechi :D:

Topshop - Behind The Scenes SS11

I think I like fashion more than I wanna admit it. :))

Mushy stuff

This has GOT to be like..the sweetest thing I've ever seen. ♥

100 portraits

3..out of 100 :)) DEOCAMDATĂ!







15/15 acrylic on paper

Noir Désir

Trupă nouă (adicătelea de care eu, una, am auzit abia recent), muzică bună. Suficient cât să-mi aţâţe puţin obsesia pe care-am făcut-o mai demult pentru Franţa :)).

Marilyn Manson portrait

Before you say anything:

- nu, I'm not Manson's biggest fan, but I do like his music (de fapt, oscilam între Marilyn Manson, Brian Molko, Sid Vicious şi Jimi Hendrix, dar a rămas el :D)

- nu, NU m-am inspirat din Avatar, I just wanted a nice color combination şiii, deşi la început aveam un cu totul alt plan pentru lucrare, asta e ce-a ieşit :))

- cred că îmi place mai mult cum arată în realitate decât în poză (which is a first), iar asta-mi aduce aminte că am nevoie de un aparat foto profesional (aşa se zice, nu?)!! (santa,if you read this..;;) I've been really good this year)

- ce-mi place să pictez în ulei, goodbye forever acrylics!!

- şiii last but not least, scuze pentru româno-engleza din postul ăsta, eu încerc să mă dezvăţ de obiceiul ăsta prost, dar azi chiar n-a vrut să meargă altfel.


50/60 oil on canvas

Fii parte din schimbare! Fii voluntar!

"Fii parte din schimbare! Fii voluntar!" e îndemnul cu care Hellou Team Bucureşti porneşte în campania pentru susţinerea voluntariatului în rândul tinerilor. O iniţiativă foarte faină, zic. Mult succes şi la cât mai multe proiecte de acest gen!

Can't brag all the time

De ce-oi fi stricat-o, oare? Cred că ieşea chiar faină dacă apucam s-o termin. Am făcut o pauză, am răsfoit un album de Klimt..et voilà! :)) I get too excited about some things and I keep forgetting that I still have a looong way to go painting wise.

Sănătatea e relativă

Mi-am propus de ceva vreme să încep o cură cu vitamine şi calciu, aşa cum e indicat să faci toamna şi primăvara. Eu urasc să iau pastile, aşa că niciodată nu m-am ţinut cum trebuie de curele de genul ăsta pe care mi le tot recomandă medicul de familie. Azi mi-am luat, în sfârşit, inima în dinţi şi, hotărâtă, am desfăcut cutia de Eurovita care stătea uitată într-un colţ de bucătărie. Şi, de când am aflat că unele pastile de calciu conţin şi aspartam (I know, wth?!), m-am învăţat să lecturez TOT pospectul medicamentelor pe care le folosesc, nu numai modul de administrare şi efectele adverse, ca să ştiu şi eu cu ce mă tratez. Cinstit vă zic, nu mare mi-a fost mirarea când am văzut că pe prospectul Eurovita, pe lângă toate substanţele care-ţi fac bine, mai apar şi nişte E-uri la categoria excipienţi, după cum urmează:

Celuloza microcristalină, Acid stearic, Crospovidona, Gelatina, Dioxid de siliciu coloidal, Hipromeloză , Fosfat dicalcic, Stearat de magneziu, Manitol, Acacia, Maltodextrină, Dioxid de titan, Silicat de magneziu, Polivinilpirolidonă, Tartrazină (E 102), Albastru briliant (E 133).

Să-mi fie cu iertare, da` nu ştiu cât e de briliant albastrul ăsta din moment ce, conform www.aditivialimentai.org, "poate induce sindromul ADHD, bronhoconstricţie, urticarie, distrucţii cromozomiale". De altfel, era de aşteptat ca şi pastilele să fie pline de tot felul de porcării; în prezent cu greu mai găseşti alimente cu adevărat naturale şi sănătoase.
Acum, fie vorba între noi, nu zic că e greşit să mai iei din când în când vitamine sub formă de pastile (că nu degeaba sunt recomandate de medici, ele conţinând, oricum, doze foarte mici din aceste substanţe), dar e bine de ştiut că nu-s tocmai lipsite de cusur.
Pe mine lucrul ăsta mă motivează să am o dietă cât mai echilibrată, astfel încât să nu fiu nevoită să mă îndop cu tot felul de pastile care rezolvă o problemă, dar care s-ar putea să cauzeze altele.
Am lăsat baltă, aşadar, cura mea cu multivitamine şi-am ales să-mi fac un ceai verde. It's much more reliable, zic.


www.dietsinreview.com

Vă invit să citiţi articolul acesta din Adevărul legat de excipienţii din medicamente; it does shed some light upon this subject.

ROM Autentic se întoarce

Prima mea reacţie la spotul pentru Noul ROM a fost: "this has got to be a joke". And indeed, it was :)).

Paris, la plus belle ville du monde!

Mi-a luat mai bine de-o lună să scriu despre mica mea escapadă în Franţa. Ştiu că mai potrivit ar fi fost să postez imediat după ce m-am întors, când informaţia era încă proaspătă, dar, entuziasmată şi zăpăcită cum eram, aş fi copleşit postarea cu tot felul de amănunte mai mult sau mai puţin interesante.
Drumul de la aeroportul Beauvais până în Paris a fost groaznic. Făcusem febră de la aerul condiţionat din Băneasa şi n-am putut să mă bucur pe deplin de momentele acelea. În plus, pe la jumatea drumului, sub privirile dezorientate ale vecinilor mei de autobuz, mi-am scos tacticoasă folia aceea transparentă în care până atunci îmi depozitasem biletele şi cine mai ştie ce hârtiuţe şi am ţinut-o în dreptul gurii (ce să vă mai povestesc, îmi venise un rău de numa` numa`)până în momentul în care, victorioasă, am coborât şi am răsuflat aer proaspăt de Paris! :))
(Şi eu care credeam că o să scriu o povestioară scurtă, scurtă)
Cum vă ziceam, am coborât din autobuz în Porte Maillot, undeva la marginea oraşului. O zona frumoasă, cu clădiri noi, curată, ce sa mai! nu ca periferiile de la noi. Cam pustie, totuşi. M-am învârtit pe acolo împreună cu Anda o groază până am găsit staţia de metrou care, am constatat mai târziu, când începusem deja să ne obişnuim cu locurile, nu era decât la vreo 2 metri distanţă de locul în care ne lăsase autobuzul. Noi am ocolit o mulţime. De! La ora aia târzie stăteam cam prost cu orientarea în spaţiu.
Am luat, aşadar, metroul către Blanche. Blanche e staţia situată chiar lângă Moulin Rouge. Primul gând pe care l-am avut când am ieşit din metrou în stradă, a fost că mă aflu într-o poveste. Părea atât de ireal totul. Marea de oameni, străduţele pietruite pline de artişti, de tineri cu chitare, de vată de zahăr, de cafenele îmbietoare, Moulin Rouge, care lumina obraznic Boulevard de Clichy, clădirile acelea frumoase şi la langue de l'amour (căreia nu degeaba i se spune aşa :D), care răsuna peste tot, m-au făcut să mă pierd pentru câteva momente.
Următoarele 3 zile, însă, au fost cam dificile pentru mine. Mi-a fost rău de dimineaţă până seara. I blame Băneasa Airport, cu maşinăriile acelea de fabricat tornade, cărora le zic ei aer condiţionat. Cu toate astea, am reuşit să vizitez toate obiectivele mai importante şi să mă şi plimb în voie prin oraş. Am ratat numai Versailles-ul şi Orseille-ul. Nu-i nimic! Data viitoare nu mai scăpaţi.
În ultimele două zile am reuşit şi eu să mă bucur aşa cum trebuie de mica noastră excursie. Alături de zona în care am stat (Montmarte, pe o străduţă vecină cu Rue Lepic, unde a locuit o vreme Van Gogh :D:D:D)Turnul Eiffel şi Louvre-ul sunt locurile mele preferate. Dacă vizitaţi Parisul, MUSAI trebuie văzute seara. It's a visual orgasm, nu altceva. După ce am văzut New York, nu credeam că există un oraş mai frumos, dar, deşi NY are farmecul lui, Parisul îl întrece de departe. E un oraş elegant. Cred că e cel mai potrivit cuvânt care să descrie Parisul. Atenţie la detalii, artă, libertate, deschidere, bun gust - asta-mi trece prin minte când mă gândesc la el. Lumea e politicoasă acolo (cu o singură excepţie: o tipă pe care-am întrebat-o unde e nu ştiu ce străduţă şi care m-a tras de mânecă după ea ca să mi-o arate; I did not like that), nu e la fel de încrâncenată ca aici. E o diferenţă în atitudine, în educaţie. Abia aştept să mă întorc! :D
Mai sunt o groază de lucruri pe care aş vrea să le povestesc, dar sunt frânta de oboseală, aşa că am să închei cu câteva poze (even though pictures just don't do it justice) şi cu făgădunţa solemnă că o sa reiau cândva povestioara (că mai e de povestit..oho!)