- After
minutes lurking around my fridge in search for sweets and finding out my stash
is completely empty (earth-shaking! I know you’ll agree)
- When
I’m feeling too lazy to drag my ass out of the house and buy some (see point 1)
- When
I’m out of movie snacks
- In the
morning, when I don’t feel like going to work just yet and I need an excuse to
stay in for a couple of minutes more (I am a horrible employee, I know; no I'm not, just kidding)
- When
I watch “It’s always sunny in Philadelphia”, because it makes me just as loud
and frantic as Charlie and Mac and it’s easier to relate
- In a
huge mug with a reindeer on it (bought it in Karlsruhe, survived the plane trip,
survived my cat – this mug is a hero; and a hero deserves coffee)
- because I always get it for free from my dad (he buys me coffee every time we see eachother - it's still a mystery for me though why he does that)
- because it can substitute anything, even a heater or a good night sleep :)) - oh you devious little thing
"What once was her whole world, suddenly seemed small. Nothing had changed, only her."
It's a gloomy, hopeless winter morning and noisy cars are hurrying down the street disturbing my sleep. The street lights are slowly penetrating my window curtains, making everything even more irritating. I'm laying in my bed, facing my laptop and trying to get rid of all my anxiety and frustrations. Throwing them out there, for others to see and judge and take them away from me. I'm not afraid of people judging, I'm only afraid of tomorrow. You dull, lifeless tomorrow..
And then there's you, of course. You, again and again. Can I get rid of you too if I put you here? Can others rob you away like they do with my affliction and discomposure? Judge you, scold you, tear you apart until there's nothing left? If I name you, will you finally be gone? Co-ra-zon.
Off to sleep I go, through sirens and lights. I'll fabricate a new you in my dreams, a new me and there their paths will never cross. Simple, remember? Just like you always wanted.
I am leaving you behind today. Resent. I lose my bitterness
and far-fetched bravery and I am accepting things as they are. I am openly embracing
my routine. Right now. To the point where all the pressure dissolves, making
room for bigger things. For better things.
Reconciliation. I welcome you in.
I am fearless without strain. I am bold without conceit. I
am everything good in me.. Are you?
I sometimes stop to think. And everything else stops as I do giving me enough time to go from daydreaming to speculating and eventually sweating over things of the past and over situations or opportunities that will never again occur. Should I feel regretful and weep? No. I am heavyhearted as it is anyway. Had I done things differently would I have known inner peace today? Would I have changed the outcome? I ask myself. Maybe. Maybe I would’ve been accomplished now. Maybe my search would’ve been over by now. Too soon I think. It would’ve been too soon..
Truth is, I like that I haven’t found what I am looking for. Whatever that might be. I like this little drama cornering me from every angle of my world these days. I enjoy this feeling of restlessness that keeps me awake every night. Who am I kidding, I like to see myself agonizing and posing as a victim and a martyr. It’s the fundamental condition of an artist they say. Anguish, I mean. But it goes just as good for anyone else I guess. There is no better incentive than difficulty and depression. No better claim to greatness than having your expectations deceived. It’s not comfort that will get you there, it’s the struggle and the sweat that push your limits. And I am ready for it now.
După două venti sized coffees, un cappuccino, lots of sugar şi 3 pagini tocite la istoria artei (din cele 150 pe care le am de pregătit pentru mâine), m-am gândit, aşa uber invigorated şi fresh cum sunt, că, dacă tot am mai bine de jumate de zi să dau gata restu` de pagini pt parţial (şi să termin designul pentru nişte chestiuni cu deadline TOMORROW->myes, şi eu mă întreb acelaşi lucru: what was I thinking?!), aş putea (că doar şi-aşa am amânat atât) să arunc un ochi peste portreţele, să fac o mică selecţie şi sa urc pe blog câteva. :)) (despre restul vă povestesc altă dată).
E unul dintre cele mai faine servicii lansate de Google pentru că permite iubitorilor de artă să pătrundă în unele dintre cele mai renumite muzee ale lumii şi să descopere peste 1000 de lucrări care pot fi analizate ÎN DETALIU. Cei care nu au posibilitatea sau care nu au reuşit încă să viziteze muzeele (17 la număr, deocamdată), pot face un tur virtual aici: www.googleartproject.com/.
Trupă nouă (adicătelea de care eu, una, am auzit abia recent), muzică bună. Suficient cât să-mi aţâţe puţin obsesia pe care-am făcut-o mai demult pentru Franţa :)).
- nu, I'm not Manson's biggest fan, but I do like his music (de fapt, oscilam între Marilyn Manson, Brian Molko, Sid Vicious şi Jimi Hendrix, dar a rămas el :D)
- nu, NU m-am inspirat din Avatar, I just wanted a nice color combination şiii, deşi la început aveam un cu totul alt plan pentru lucrare, asta e ce-a ieşit :))
- cred că îmi place mai mult cum arată în realitate decât în poză (which is a first), iar asta-mi aduce aminte că am nevoie de un aparat foto profesional (aşa se zice, nu?)!! (santa,if you read this..;;) I've been really good this year)
- ce-mi place să pictez în ulei, goodbye forever acrylics!!
- şiii last but not least, scuze pentru româno-engleza din postul ăsta, eu încerc să mă dezvăţ de obiceiul ăsta prost, dar azi chiar n-a vrut să meargă altfel.
"Fii parte din schimbare! Fii voluntar!" e îndemnul cu care Hellou Team Bucureşti porneşte în campania pentru susţinerea voluntariatului în rândul tinerilor. O iniţiativă foarte faină, zic. Mult succes şi la cât mai multe proiecte de acest gen!
De ce-oi fi stricat-o, oare? Cred că ieşea chiar faină dacă apucam s-o termin. Am făcut o pauză, am răsfoit un album de Klimt..et voilà! :)) I get too excited about some things and I keep forgetting that I still have a looong way to go painting wise.
Mi-am propus de ceva vreme să încep o cură cu vitamine şi calciu, aşa cum e indicat să faci toamna şi primăvara. Eu urasc să iau pastile, aşa că niciodată nu m-am ţinut cum trebuie de curele de genul ăsta pe care mi le tot recomandă medicul de familie. Azi mi-am luat, în sfârşit, inima în dinţi şi, hotărâtă, am desfăcut cutia de Eurovita care stătea uitată într-un colţ de bucătărie. Şi, de când am aflat că unele pastile de calciu conţin şi aspartam (I know, wth?!), m-am învăţat să lecturez TOT pospectul medicamentelor pe care le folosesc, nu numai modul de administrare şi efectele adverse, ca să ştiu şi eu cu ce mă tratez. Cinstit vă zic, nu mare mi-a fost mirarea când am văzut că pe prospectul Eurovita, pe lângă toate substanţele care-ţi fac bine, mai apar şi nişte E-uri la categoria excipienţi, după cum urmează:
Celuloza microcristalină, Acid stearic, Crospovidona, Gelatina, Dioxid de siliciu coloidal, Hipromeloză , Fosfat dicalcic, Stearat de magneziu, Manitol, Acacia, Maltodextrină, Dioxid de titan, Silicat de magneziu, Polivinilpirolidonă, Tartrazină (E 102), Albastru briliant (E 133).
Să-mi fie cu iertare, da` nu ştiu cât e de briliant albastrul ăsta din moment ce, conform www.aditivialimentai.org, "poate induce sindromul ADHD, bronhoconstricţie, urticarie, distrucţii cromozomiale". De altfel, era de aşteptat ca şi pastilele să fie pline de tot felul de porcării; în prezent cu greu mai găseşti alimente cu adevărat naturale şi sănătoase. Acum, fie vorba între noi, nu zic că e greşit să mai iei din când în când vitamine sub formă de pastile (că nu degeaba sunt recomandate de medici, ele conţinând, oricum, doze foarte mici din aceste substanţe), dar e bine de ştiut că nu-s tocmai lipsite de cusur. Pe mine lucrul ăsta mă motivează să am o dietă cât mai echilibrată, astfel încât să nu fiu nevoită să mă îndop cu tot felul de pastile care rezolvă o problemă, dar care s-ar putea să cauzeze altele. Am lăsat baltă, aşadar, cura mea cu multivitamine şi-am ales să-mi fac un ceai verde. It's much more reliable, zic.
www.dietsinreview.com
Vă invit să citiţi articolul acesta din Adevărul legat de excipienţii din medicamente; it does shed some light upon this subject.
Mi-a luat mai bine de-o lună să scriu despre mica mea escapadă în Franţa. Ştiu că mai potrivit ar fi fost să postez imediat după ce m-am întors, când informaţia era încă proaspătă, dar, entuziasmată şi zăpăcită cum eram, aş fi copleşit postarea cu tot felul de amănunte mai mult sau mai puţin interesante. Drumul de la aeroportul Beauvais până în Paris a fost groaznic. Făcusem febră de la aerul condiţionat din Băneasa şi n-am putut să mă bucur pe deplin de momentele acelea. În plus, pe la jumatea drumului, sub privirile dezorientate ale vecinilor mei de autobuz, mi-am scos tacticoasă folia aceea transparentă în care până atunci îmi depozitasem biletele şi cine mai ştie ce hârtiuţe şi am ţinut-o în dreptul gurii (ce să vă mai povestesc, îmi venise un rău de numa` numa`)până în momentul în care, victorioasă, am coborât şi am răsuflat aer proaspăt de Paris! :)) (Şi eu care credeam că o să scriu o povestioară scurtă, scurtă) Cum vă ziceam, am coborât din autobuz în Porte Maillot, undeva la marginea oraşului. O zona frumoasă, cu clădiri noi, curată, ce sa mai! nu ca periferiile de la noi. Cam pustie, totuşi. M-am învârtit pe acolo împreună cu Anda o groază până am găsit staţia de metrou care, am constatat mai târziu, când începusem deja să ne obişnuim cu locurile, nu era decât la vreo 2 metri distanţă de locul în care ne lăsase autobuzul. Noi am ocolit o mulţime. De! La ora aia târzie stăteam cam prost cu orientarea în spaţiu. Am luat, aşadar, metroul către Blanche. Blanche e staţia situată chiar lângă Moulin Rouge. Primul gând pe care l-am avut când am ieşit din metrou în stradă, a fost că mă aflu într-o poveste. Părea atât de ireal totul. Marea de oameni, străduţele pietruite pline de artişti, de tineri cu chitare, de vată de zahăr, de cafenele îmbietoare, Moulin Rouge, care lumina obraznic Boulevard de Clichy, clădirile acelea frumoase şi la langue de l'amour (căreia nu degeaba i se spune aşa :D), care răsuna peste tot, m-au făcut să mă pierd pentru câteva momente. Următoarele 3 zile, însă, au fost cam dificile pentru mine. Mi-a fost rău de dimineaţă până seara. I blame Băneasa Airport, cu maşinăriile acelea de fabricat tornade, cărora le zic ei aer condiţionat. Cu toate astea, am reuşit să vizitez toate obiectivele mai importante şi să mă şi plimb în voie prin oraş. Am ratat numai Versailles-ul şi Orseille-ul. Nu-i nimic! Data viitoare nu mai scăpaţi. În ultimele două zile am reuşit şi eu să mă bucur aşa cum trebuie de mica noastră excursie. Alături de zona în care am stat (Montmarte, pe o străduţă vecină cu Rue Lepic, unde a locuit o vreme Van Gogh :D:D:D)Turnul Eiffel şi Louvre-ul sunt locurile mele preferate. Dacă vizitaţi Parisul, MUSAI trebuie văzute seara. It's a visual orgasm, nu altceva. După ce am văzut New York, nu credeam că există un oraş mai frumos, dar, deşi NY are farmecul lui, Parisul îl întrece de departe. E un oraş elegant. Cred că e cel mai potrivit cuvânt care să descrie Parisul. Atenţie la detalii, artă, libertate, deschidere, bun gust - asta-mi trece prin minte când mă gândesc la el. Lumea e politicoasă acolo (cu o singură excepţie: o tipă pe care-am întrebat-o unde e nu ştiu ce străduţă şi care m-a tras de mânecă după ea ca să mi-o arate; I did not like that), nu e la fel de încrâncenată ca aici. E o diferenţă în atitudine, în educaţie. Abia aştept să mă întorc! :D Mai sunt o groază de lucruri pe care aş vrea să le povestesc, dar sunt frânta de oboseală, aşa că am să închei cu câteva poze (even though pictures just don't do it justice) şi cu făgădunţa solemnă că o sa reiau cândva povestioara (că mai e de povestit..oho!)
Modigliani e unul din pictorii mei preferaţi, aşa că azi, dacă tot îmi veni cheful de pictat, am încercat să fac o reproducere după una din lucrările lui. "Nud şezând" îi zice. It's good practice, what can I say.
Nu ştiu ce-mi veni, dar, de vreo 2 zile, înainte să adorm, mai joc un Tetris online. E relaxant, ce pot să zic, n-am nici o scuză :)) Apropo, does the image below stir anything in you? :D
www.cadourihaioase.ro
Toată puştimea avea pe vremuri jocul ăsta electronic şi, printre şotroane şi sfori, uneori ne mai băteam şi pe puncte la Tetris.
Ei şi, cum vă spuneam, tetrisul ăsta îmi trezi oareşice nostalgii. Aşa încât, dacă tot am probleme cu somnul, zic, haide să fac ceva constructiv. Să scriu. Despre jocurile alea care încăpeau pe dischete de vreo 2 mb, jocuri pe care le deschideai în MS-DOS şi la care te-ai fi jucat până dimineaţă dacă nu veneau ai tăi să-ţi închidă calculatorul şi, pe deasupra, să-ţi pună şi o parolă la el :)). A doua zi înfruntam stoiceşte privirile lor critice şi dezaprobatoare, în timp ce mă dădeam de ceasul morţii încercând să-i conving să mă lase măcar o oră în faţa monitorului :)). Asta pân-am învăţat să desfac unitatea centrală şi să resetez parola scoţând de acolo nişte componente. Nu mai ţin minte care anume, cum făceam, ce explicaţii le dădeam după, dar stiu că de câteva ori am reuşit să ies basma curată. Mă rog, acum stau bine merci cu două calculatoare, dar îmi lipseşte entuziasmul de altă dată. Pe unul deja l-am umplut cu tot felul de fps-uri, da` parcă nu mai au acelaşi farmec când nu e cineva care să-ţi amintească din 10 în 10 minute că timpul de stat la calculator a trecut, iar tu n-ai reuşit încă să treci la următorul nivel.
Doom, Blood şi Heretic sunt trei dintre jocurile pe care nu le jucam niciodată seara, dar pe care-am reuşit într-un final să le termin :D. Pe astea le ţin minte cel mai bine pentru că se juca şi tata la ele :)). Quake iarăşi mai era mişto. Era o nebunie uneori la ora de info când se băteau băieţii pe un loc la calculator, să joace Quake. De Wolfenstein 3D îmi amintesc că era cât de cât interesant. Semăna mult cu Blake Stone. Grafica lăsa, însă, mult de dorit. Dave - one of my dad's fav :)) Dyna Blaster, Bumpy, Supaplex - pe astea le avea într-o vreme şi mama pe calculator la serviciu; mie-mi plăcea sa joc Bumpy, pentru că nu-l aveam acasă.
Commander Keen şi The Lost Vikings - I did love these two, iar de Prince of Persia, Tomb Raider, The Lion King şi Alladin nu mai zic. La Dune nu prea m-am priceput eu niciodată, but my dad totally rocked. Yes, all in the family were game fanatics. Grand Prix a fost unul din primele jocuri I ever played. I was very good at it, ieşeam mereu pe primul loc :D Jazz Jackrabbit - vecina mea de la 7 era nefericita posesoare a joculeţului. De ce zic nefericită? Pentru că mergeam des la ea în vizită şi cred că stăteam cam mult pe capul ei ca să mai trec de un nivel şi de încă unul şi încă unul samd. La un moment dat am hotărât că e cazul să o mai răresc cu vizitele şi să-ncerc să copii jocul pe calculatorul meu, dar, pentru că nu aveam suficiente dischete ca să-l iau pe tot odată, a trebuit să fac nşpe mii de ture de la etajul 5 la 7 şi înapoi, cu cele 3 dischete pe care le-am sustras din poşeta mamei, pentru ca, în final, să constat că nu eram în stare să-l instalez. No biggie. Am trecut peste în cele din urmă :)). Nu, n-am uitat nici de Mario, dar muuuulte fire albe mi-a mai scos când încercam să trec de nivelul 4 şi-o dădeam de fiecare dată în bară. Am aflat mai târziu că nu eram eu de vina, ci jocul :)). Altele pe care le-am îndrăgit au fost Jill of the Jungle, Hocus Pocus, Prehistoric, Golden Axe şi cred că mai sunt o groaza pe care nu mi le amintesc. Vă las acum cu primul nivel din DOOM1, da` promit că revin cu o continuare cât mai curând. Enjoy! :D
