Blogul Clarei

Cel mai bun lucru care mi s-a intamplat mie azi a fost inghetata asta de vanilie. Nu stiu daca va mai amintiti, dar inainte de toata invazia asta de produse care mai de care de pe piata noastra, inghetata pe care o gaseai mai peste tot, era cea la cornet. Bineinteles, pe vremea aia nu venea ambalata, nu venea nici cu data la care expira si nici cu lista de ingrediente. Imi aduc aminte ca atunci cand mergeam la bunicii mei, la tara, mancam inghetata facuta de ei; totusi, parca mai buna era inghetata aia de vanilie, la cornet pe care mi-o cumparau uneori de la chioscul din fata curtii.
Eram foarte mica si obisnuiam sa petrec o parte din vara, la bunici. La toti 4 :)).
Una din cele mai placute si vagi totodata, amintiri pe care o am din perioada aia se intampla intr-o zi de vara. Caniculara; nu erau mai putin calde decat verile de acum. Intr-una din zilele alea in care iti piere orice chef, searbada, plicticoasa. Interminabila. Chioscul de care va spuneam era singurul meu izvor de desfatare in acea zi si se afla chiar in fata curtii, la umbra unui nuc. Eu, mica. Bunica'mea, cu fondurile. Ce era de facut?

Tactica nr.1 :
ochi mari, umezi, staruitori. Nu a dat roade.

Tactica nr.2 :
sarit gard, facut doi pasi pana la chiosc, aplicat Tactica nr.1 .

Tactica nr.3 :
jucat teatru. pedeapsa indiferentei.

Nu-mi amintesc care din ele a functionat, dar stiu ca, intr-un final, am primit ce am vrut.
De fiecare data cand mananc inghetata la cornet, desi gustul e infinit altul, ma teleportez parca inapoi in timp, in ziua aia. In lumea aia. Intre oamenii de atunci.





Ca sa va zic drept, amintirea asta e mult mai vaga decat ce am povestit eu acolo. E atat de vaga incat nici macar nu sunt sigura daca s-a intamplat. Dar daca ar fi sa o recontruiesc, dupa cum ma cunosc pe mine, dupa cum ii cunosc pe-ai mei (bunici) si dupa cum imi amintesc de perioada aceea, ar semana putin ca scenariu cu cel de sus.