Și scriu din nou. Pentru că am nevoie să mă eliberez. Cumva. Superficial.
Mă molipsesc uneori de unii oameni. De sinceritatea lor. De curajul lor de a fi ceea ce sunt. Simplu, fără prefăcătorie. Și îi invidiez. Pentru că fara sa vreau mă eschivez de mine. Pentru că eu singură nu înteleg. Ce simplu e când nu mai contează; atunci când mă contaminez de ei, de firescul din ei.
Cât de înșelătoare e structura noastra fizică. Sa zic si sufleteasca? Exista si alta structura in afara de cea biologica? Toate procesele pe care le traim noi fizic nu au decat un singur rol: acela de a ne trage pe sfoara. Refuzul de a accepta ca existenta are un inceput dar si un sfarsit, incercarea de a eluda prin idealism materialitatea din noi, evanescenta noastra, si ideea de a transcede intr-o existenta dincolo de cea fizica nu sunt decat un truc, o viclenie pe care singuri, uneori cu buna stiinta, we play on ourselves. Pentru ca nu avem de ales. Acum si aici e tot ce stim. Cum? De ce?
Ma vindec apoi de ei si iar ma pierd. Si ma regasesc o secunda. In muzica de data asta. Dar niciodata mai mult de o secunda.
Ai simtit vreodata ca viata ti se desfasoara fara sa o controlezi? Ca in timp ce scrii ceva pe hartie il vezi pe altul scriind acel ceva? Ai vizionat vreodata filmul prost al propriei vieti, comentandu-l si analizandu-l ca un critic dur si impersonal? E ciudat sa stai ca un spectator in public asteptand cu nerabdare un happy end...si in mod ironic, de fiecare data cand intrezaresti sfarsitul, obosit, plictisit si gandindu-te la ce mai ai de facut dupa ce iesi din sala de cinema, atunci se intampla ceva ce spulbera ideea ca s-ar putea termina vreodata frumos...te face sa te intrebi daca o sa se termine vreodata...si atunci casti plictisit, enervat de asteptare, te uiti la ceas si te gandesti ca regizorul si scenaristul sunt niste idioti si ca puteai face altceva cu banii pe care i-ai dat pe bilet...te uiti in sala pe la vecini, le cercetezi figurile si ai impresia ca nimeni nu intelege filmul aceasta la fel cum il intelegi tu...Si da, nimeni nu-l vede la fel, fiindca nimeni nu are viata ta...Si de-aia esti singur, si de-aia te plictisesti..pentru ca nimeni nu asteapta finalul fericit la fel de nerabdator ca tine...E atat de obositor sa astepti, sa astepti ceva diferit si sa vezi ca totul se reia ca intr-un cerc vicios, sa constientizezi ca niciodata nu ajungi unde vrei, ca in momentul in care te afli aproape de cer, cineva iti inteapa balonul si cazi...Si totusi daca nu ai astepta ce ar mai ramane?
RăspundețiȘtergereuneori..si ma scoate din sarite ca nu inteleg. existenta, adica. nu stiu daca la asta te referi, dar sunt unele momente cand se intampla sa privesc totul, cum spuneai si tu, foarte obiectiv, sa ies din mine, din lumea mica pe care o cunosc, singura careia ii pot gasi un sens, si sa ma uit la ea de parca as vedea-o pentru prima data. si sa o integrez intr-un context mult mai amplu. thats when the scary part comes. nu-i gasesc nici un rost. altul decat ala despre care am mai vorbit intr-un post. si care nu ma satisface. pt ca mereu intervine ceva care sa take the fun away. ma rog..whats the point debating about it? we'll never get anywhere anyway
RăspundețiȘtergerehmm... let's meet and discuss stuff
RăspundețiȘtergereafter 2 AM :)